Loser-ul (sfârșit)

Una dintre pedepsele pentru refuzul de a participa la viața politică este că vei sfârși prin a fi condus de inferiorii tăi – Platon

Anul acesta oferta de candidați pentru alegerile parlamentare este mai bogată în curiozități față de alte alegeri. Parcă realismul celor care candidează și al celor care aprobă candidaturile a ajuns aproape de sec.

Să luam cuvântul «politician». Ce cuvinte îți vin spontan în minte când îl auzi? Mai greu de crezut că cinste, sinceritate, bun simț etc? Nu? Și atunci te-ai putea întreba de ce s-ar băga un om normal la cap în așa ceva? Mai degrabă ar fi vorba despre cei noi intrați în peisajul electoral. Celor vechi nu le mai pasă, după cum se vede, dacă le-o fi păsat vreodată. Și cu stenograma-n gură tot se jură că nu fură. Dar ce-i noi, unii dintre ei persoane onorabile, deasupra oricăror bănuieli, sunt oare conștienți ce etichete primesc de la electorat din prima zi de campanie? Aș crede că da pentru că până ieri au fost în tribună, printre spectatori. Dar le găsesc pentru acest act de curaj argumentul pedepsei din motto.

La crearea acestei percepții dezagreabile asupra politicienilor am participat și eu și mai știu mulți ca mine. E un efect. De la primele cazuri de hoți parlamentari mediatizate, încetul cu încetul, bănuiala s-a împânzit contagios asupra tuturor. Și din bănuială a devenit realitate. Le-am făcut marca de care nu le mai este rușine pentru că unii dintre ei, săracii, mai tineri, nici măcar n-au prins vremurile când se mai credea și altceva decât ce se crede astăzi despre ei. Au intrat în acest club rău famat cu bună știință și cu capul înainte.

Oare ce-ar fi fost dacă în loc de reflexul generalizării bănuitoare cu care i-am băgat pe toți în aceeași oală l-am fi avut pe cel al izolării distincte? Să fi transmis atunci când era nevoie un răspicat «Nu faceți ca el!, Rușine! Nu apărați hoții!» Cum se făcea pe vremuri la biserica din sat. Când te vorbea popa duminica la slujbă nu-ți mai venea să ieși pe drum cu obrazul la vedere.

Informațiile, părerile despre acțiuni sau comportamente, primite de la ceilalți în mod direct și individual îi pot transforma pe oameni în mai buni sau din contră îi pot sluți. Contează ce le spui celorlalți și mai contează și cine ești cel care le spune. Iar asta nu e din păcate doar despre politicieni, e și despre copii, colegi, subalterni, medici, profesori, polițiști, judecători, fotbaliști etc. Ei sunt mărcile pe care le creăm.

Mă gândesc că dacă vreunul dintre cei precum Sandra Pralong vor reuși, aș putea să-i întreb pe cei care vor continua să afirme că toți sunt la fel: Pe ce te bazezi, monșer?

Anunțuri

Loser-ul (IV).

„Dubito ergo cogito”

Mintea este o mașină de produs gânduri. Fără încetare și fără neapărat asistența unui “operator”. Mașina folosește ca materie primă informații primite din mediu, pe care le va transforma mai devreme sau mai târziu în gânduri. Fiind o mașină deșteaptă își crează propriul program de fabricație, un program deschis care în orice moment poate fi modificat după nevoi. Nefiind o mașină perfectă, în lipsa unui operator, programul poate produce marfă îndoielnică.

Mașinăria noastră produce trei categorii mari de gânduri: automate, închise și deschise. Fiecare tip de gând poate produce decizii omoloage.

Gândurile automate sunt rutinele, șabloanele, stereotipurile, superstițiile pe care ni le-am dezvoltat. Este gândirea de tip condițional, stimul – răspuns. E dimineață, mă spăl pe dinți. E roșu, frânez. Sună telefonul, mă uit să vad cine e. E nemțesc, e bun! Până mâine? N-am cum! Funcția acestui tip de gândire este să înlesnească anumite procese care conduc la un anumit tip de rezultat.

Uneori funcția este îndeplinită, alteori nu. De aceea automatismele trebuie din când în când verificate. Zilnic merg către serviciu pe același drum. Ce-ar fi dacă aș încerca și altul? Încep ziua cu o cafea și cu cititul e-mailurilor. Cu ce altceva mai util aș putea-o începe?

Gândirea închisă  sau de tip binar este cea care alege. De multe ori variantele nu sunt mai mult de două. Da sau ba. Fac sau nu fac. E bun sau nu. Cred sau nu cred. Îmi place sau nu etc. Zilnic, majoritatea deciziilor sunt de acest fel și se întemeiază pe experiențele anterioare. Este o gândire reflexă, comodă dealtfel, dar care uneori ar putea lăsa în umbră multe alte variante poate mai bune decât cele evidente.

Gândirea deschisă sau critică este gândirea interogativă, a dubiului, a strategiei, a creației, a explorării. Este gândirea care o poate înlocui în multe situații pe cea închisă. Este cea care uneori poate da nesomn. Oamenii recunosc că cele mai inspirate decizii pe care le-au luat vreodată în viață au fost rodul acestui tip de gândire. Și totuși este cea mai puțin folosită dintre cele trei. Șahul este una dintre activitățile care le dezvoltă copiilor obișnuința și ușurința gândirii critice.

Una dintre condițiile care duce la diferențe în ceea ce privește rezultatele pe care oamenii le obțin este ponderea fiecăruia dintre aceste trei tipuri de gândire.

Inteligența poate fi definită ca fiind capacitatea de optimizare a acestor ponderi într-un mediu parțial predictibil. Asta presupune prezența unui operator de calitate, îndrăzneț și atent la tot ce iese din laboratorul minții, capabil să modifice programul în folosul rezultatelor dorite. Însă asta cere obișnuință iar obișnuința se dobândește atunci când i se dă voie.

Loser-ul (III)

Când te străduiești să eșuezi și reușești, ai eșuat sau ai reușit? (George Carlin)

M-a amuzat întrebarea. Ăsta era probabil și scopul, dat fiind autorul ei. De aceea am pus-o la începutul rândurilor despre rezultate.

Rezultatele îți spun cuvinte. Ușoare sau grele. Și când le ai și când nu le ai. În primul caz te îndeamnă să continui, în cel de-al doilea să fii mai cu grijă în ceea ce le privește. Primul caz este cel mai râvnit dar asta nu înseamnă că se întâmplă oricând și oricui. La cursul Time Manager am avut prilejul să aflu de la participanți multe motive care duc la eșec în drumul către un scop. Voi prezenta câteva dintre cele care mi s-au părut mai interesante.

  1. Pierderea chefului pe parcurs. Cazul extrem este să te apuci de ceva fără niciun fel de chef. Că așa vor alții. Chiar și când acesta există în doze rezonabile, de la bun început, se întâmplă des să nu fie de ajuns pentru a-l ține “în viață” pe făptuitor până la capăt. Pentru a evita o situație ca aceasta este recomandată audierea răspunsului la întrebarea “De ce vreau, ce vreau?” Dacă este cu elan și înflăcărare nu sunt riscuri mari. Dacă este din burtă sau deloc, riscul este major.
  2. Datul de greu. Chef există dar efortul este mai mare decât confortul. Adică începe să doară de la un moment dat. Cu o planificare bună și cu alegerea unor momente potrivite din zi, cum ar fi dimineața, pentru a mai pune o cărămidă, riscul poate fi diminuat.
  3. Confuzie în ceea ce privește rezultatul. Această confuzie poate fi atât cantitativă cât și calitativă. Oamenii se trezesc pe traseu că ceea ce este pe cale să obțină nu e chiar ce le-ar plăcea. Atunci pot apărea, dezgustul, teama, apatia etc. Un pic de meditație, înainte de a zice Start, este recomandată. Cum va fi? Cum mă voi descurca? Care-s părțile care totuși nu-mi plac? (Astea sunt de multe ori băgate sub preș) Cum să arate? Pe unde aș vrea să fie? Cât de mare? Etc.
  4. Amânarea stabilirii unui termen. În situația asta oamenii știu foarte bine ce au de făcut și nu le lipsește nimic din cele reclamate mai sus însă amână startul fiindcă nu-și fixează finalul. Întrebarea mai potrivită este de ce nu-și stabilesc un termen? Din varii motive care pot începe cu planificarea superficială și terminând cu interesul scăzut.
  5. Ideile fixe. “Degeaba aș spera fiindcă niciodată nu mi-a ieșit. Totdeauna apare câte ceva care îmi încurcă planurile. Deci, las’așa…” Mi s-a părut de departe cazul cel mai greu de tratat. Când omul are idei, le are! Nu-l înveți pentru că-i pățit. Din punctul ăsta întoarcerea este dificilă de unul singur pentru că este de multe ori rezultatul unor istorii trăite și nu a unor povești. Copiii ar trebui educați cum să se ferească de așa ceva la fel de mult ca de droguri.

Dintr-un ochi se vede că toate cele mai sus enumerate sunt din lumea interioară a individului, așadar – cum am aflat dintr-o minunată conferință a lui H.R Patapievici – ar trebui tratate tot acolo, în interior.

În episodul al patrulea voi continua cu unele dintre capcanele dialogului interior, în completarea ideilor de mai sus, de la lume adunate și-napoi la lume date.

Loser-ul (II)

Acum că am dat coaja la o parte, să aruncăm o privire și înăuntru.

Fiecare dintre noi avem, în afară de figura binecunoscută cu care ne întâlnim în fiecare dimineață în oglinda de la baie și un alt portret, să-l numim emoțional. Cu puțină pricepere, pentru ambele este suficientă o singură oglindă, cea obișnuită. Ca și cel fizic, după cum vedem odată cu trecerea timpului, și cel emoțional ar putea suferi schimbări de “fizionomie”, însă nu doar în bine, cum cu ușurință ne-am putea gândi, ci și înspre rău. Cu alte cuvinte oamenii pot deveni mai frumoși sau mai urâți din punct de vedere emoțional. Spre exemplu când cineva trăiește un moment dificil, cei apropiați observă că acel cineva s-a schimbat. Nu mai este cum sau ce era înainte. A devenit ba mai tăcut, ba mai certăreț, ba mai plângăcios, ba mai nu știu cum, dar în orice caz transmițând ceva neplăcut. Același efect îl poate avea nu neapărat un eveniment marcant ci și o picătură chinezească pe care s-o simți zilnic prelingându-ți-se pe suflet, fie la serviciu sau în afara lui. Drumul lung până la birou, rutina, malițiozitatea celor din jur, perspectivele neclare și multe, multe altele îi pot face pe oameni ca încetul cu încetul să nu mai fie ca înainte.

Efectul de această dată este mai puțin evident de azi pe mâine. Schimbările sunt mici, de aceea de multe ori sunt tolerate și scuzate de către ceilalți, dar după o vreme valoarea lor cumulativă devine vizibilă.

Așa putem ajunge față în față cu persoane care simt că nu mai fac față mediului, provocărilor și în consecință își dezvoltă mecanisme de apărare împotriva lor. Dar mediul suntem și noi așa că nu-i de mirare de ce ajungem de multe ori să “beneficiem” de pe urma acestor mecanisme. Fundamental, după cum se vede, este o problemă de percepție. Este despre ce simți. Ce crezi despre tine? De ce te crezi în stare și de ce nu?

 

Ar fi două întrebări: ce anume contribuie la formarea părerii despre sine, bună sau proastă și ce putem face în privința asta?

Înainte de 1989 pentru admiterea la Facultatea de Medicină ajungeau să se înscrie chiar și douăzeci de candidați pentru un singur loc. Dintre ei, unul reușea la facultate, cum se spunea pe vremea aceea, nouăsprezece aveau treabă. Destul de mulți dintre cei picați mai încercau o dată, însă dacă nici a doua oară n-aveau norocul să vadă linia sub ei, de obicei se orientau către alte distracții. Cu ce gust rămâi după un număr repetat de eșecuri? Risc să cred că neplăcut. Putem privi însă și invers. Ce tonus ai după un număr repetat de realizări? Aș spune că unul suficient de bun ca să te îndemne să continui.

Rezultatele așadar pot fi un modelator al părerii despre sine în funcție de calitatea lor.

 

După un studiu al US National Science Foundation mintea unui om produce într-o zi până la 50.000 de gânduri. Dintre acestea cea mai mare parte sunt pur și simplu fără sens, regrete asupra a ceea ce s-a întâmplat, a ceea ce ar fi fost bine să se întâmple, îngrijorări asupra viitorului, fantezie, ficțiune ș.a.m.d. O altă estimare arată că 80-90% dintre gândurile dintr-o zi sunt negative. Și cum spunea cineva, gândurile devin cuvinte, cuvintele acțiuni, acțiunile obișnuințe, obișnuințele caracter iar caracterul destin. Dialogul interior, acest exercițiu cotidian care poate fi plin de capcane, are la rândul lui o contribuție consistentă la formarea părerii despre propria persoană.

 

Săptămâna asta am fost la un spectacol de operă, Elixirul dragostei, la Metropolitan Opera House. În actul al doilea tenorul, Matthew Polenzani, a interpretat o arie celebră și în același timp foarte așteptată de public, Una furtiva lagrima. Nu că nu ar fi fost liniște în sală până la acel moment însă atunci, în afară de voce și orchestră, nu se mai auzea nici o suflare. În momentul în care ultima notă s-a stins, sala a izbucnit în aplauze și aclamații frenetice. Cu un public greu, poate că nu chiar ca cel de la Scala, o asemenea manifestare de entuziasm nu lasă rece nici măcar o santinelă de la Buckingham. Lucru care s-a văzut în voioșia lipsită de precauție cu care a continuat Polenzani. Examenul era trecut. Îmi imaginez că a avut o seară plăcută după spectacol și că probabil că nu-și va anunța săptămâna viitoare demisia din spectacolul de la Met. Ceea ce spun alții despre noi cântărește uneori greu în balanța stimei de sine iar pe de altă parte nevoia de atenție este vitală.

 

Fiecare dintre cele trei lucruri de mai sus cer o mică detaliere de aceea voi continua serialul omului in-adecvat.

Loser-ul (I)

Loser  se traduce în română prin luzăr. Lăsăm un pic dicționarul la o parte ca să putem discuta pe șleau.

Luzărul este o formă de viață. De multe ori acest lucru nu este un beneficiu pentru cei care-i sunt pe-aproape. El poate fi întâlnit oriunde, acasă, la birou, la ghișeu, la recepție, la restaurant, la cabinet, la cancelarie, la televizor, la coadă, la minister, uneori la palat, în față, în spate ș.a.m.d.

Identificarea lui este mai dificilă vizual, îmbrăcămintea pe care o poartă fiind adeseori obișnuită. Doar unele persoane cu experiență  pot distinge anumite trăsături faciale distincte ale speciei. Însă mai facilă este identificarea acustică. Și aici experiența uneori trebuie să-și spună cuvântul.

Un caz. Într-o dimineață frumoasă de toamnă, fiind ultima zi a unui curs pe care-l țineam la un hotel de la munte, m-am grăbit ca înainte de a merge la micul dejun să-mi strâng catrafusele din cameră și să predau cheia la recepție.

În unele hoteluri din România, pentru a se marca despărțirea călduroasă de un client care ți-a trecut pragul se practică acel exit interview care urmărește în primul rând să descopere situația stocurilor din frigiderul din cameră, atunci când acesta există.

Fiind cam șapte și jumătate mi-am dat seama că nimerisem cam în momentul în care creierul domnișoarei de la recepție strângea date despre realitatea unei noi zile pe care o constatase printre pleoapele crăpate.

–       Bună dimineața! spusei zâmbind. Pleoapele avură o mică sforțare în timp ce colțurile gurii alunecară dușmănos. M-am uitat să văd dacă nu cumva din tavanul recepției plouă.

–       Bună dimineața…

–       Frumos azi, încercai o mică schemă.

–       …

–       Hmm, hmm, îmi dresei vocea. Aș vrea să vă las cheia de la cameră, zic, întinzând cardul magnetic împreună cu cartonașul pliat în care o primisem.

–       Ce cameră ați avut?

–       214, zic, cum scrie și pe plic.

–       Puteați s-o puneți și în alt plic, îmi răspunse în doi peri și-o mară. Ce-ați consumat de la mini bar? N-am de lucru, mă mănâncă limba și-i răspund tot zâmbind,

–        Tot.

Pleoapele explodară!

–       !!!???

–       Glumesc, zic repede, așa cum m-a învățat un prieten. Când te joci cu chibritul pe lângă fitilul omului este bine să sufli repede, dacă mai ai timp și nu e prea scurt. Fusese scurt.

–       Aveți chef de glume cam de dimineață!

–       Eh, ce să fac, zic și eu. Pleoapele se întorseseră către un monitor în care căutau cu insistență ceva. După vreo 30 de secunde abandonară monitorul întorcându-se spre mine pentru a-mi comunica sentința,

–       Este în regulă.

Am răsuflat ușurat. Eram liber să mă întorc în comunitate. Computerul fusese de partea mea și îmi dovedise nevinovăția. Am plecat amuzat, cu ochii la lumina limpede a dimineții de toamnă și gândindu-mă la următorii clienți care-i vor umple cu bucurii ziua. Și viceversa.

Din întâlnirile pe care le-am avut cu specia pomenită mai sus am desprins câteva clișee de identificare. Cu gândul că v-ar putea fi de folos pentru a aborda în mod cuvenit interacțiunile cu ei le redau în continuare.

M-am apucat și eu de … dar…

N-ai cum să…pentru că…

Te-ai gândit ce faci dacă…?

A trebuit să…cu toate că eu voiam să…

Teoretic așa o fi dar…, sau formula mai brutală, Teorie!

Ca să faci asta ar trebui să… și n-ai cum.

Asta poate merge la alții care…, la noi…

Românii sunt… . Aici nu urmează niciodată ceva de bine.

Au mai încercat și alții și n-ai văzut ce-au făcut?

Costă.

E prea scump.

Ia mult timp.

E greeeeu…

Închei cu promisiunea de a reveni cu amănunte despre mediul de viață al acestor făpturi care uneori ne colorează în mod neașteptat viața.

Chipurile invidiei

În avionul cu care veneam de la Roma săptămâna trecută a urcat o persoană nervoasă. Sunt multe motive care i-ar putea face pe oameni să-și ia nervii după ei la bord, mai ales că pot fi trecuți fără probleme prin razele X. Pasagerul arăta să fie o fire foarte generoasă în privința propriilor păreri, chiar dacă limbajul în care le împărțea ar fi putut trezi amintiri celor cu armata făcută, așa că ceilalți călători au aflat cât ai clipi care era rețeta acelei salate emoționale. Durerea era datorată faptului că unii dintre pasageri aveau bagajele mai mari decât ale domniei sale! Ei și? Păi da, dar pe dumnealui, personalul aeroportului îl încasaseră cu 50 EUR pentru un surplus de kilograme al bagajului de cabină. Intrat în avion, din ochi trăsese concluzia că musai, multe dintre bagaje ascund fiecare valoarea a mulți euro care cum-necum vor fi rămas în buzunarele stăpânilor lor în loc să fie, precum ai lui, donați șacalilor de la aeroport. Motiv întemeiat de circ!

Lăsând la o parte subiectivitatea argumentului să ne uităm la sentiment. Atunci când cineva are, este sau devine ceva ce un altul deocamdată doar își dorește, se spune că acesta din urmă poate deveni invidios. În cazul de față zarurile erau aruncate, pasagerii descurcăreți rămăseseră cu banii în buzunar. Dacă tot nu mai poate fi dat nimic înapoi măcar de banii dați să-mi fac de cap și să-i enervez și pe ceilalți. Pe pasageri să-i fac să se simtă cu mâța-n sac, pe membrii echipajului ca și cum ar fi ultimii oameni de pe pământ, adică de fapt din aer. Nu știu în ce măsură a reușit, însă știu că s-a ales cu un final warning, ultimul sfat prietenesc pe care-l mai dă turbulenților comandantul aeronavei înainte de a chema poliția.

Invidia, că despre ea este vorba, rezidă în comparația a două stări, una a ta, cealaltă a celorlalți, unul sau mai mulți.

Odată apărută, filmul poate avea diverse continuări, în funcție de scenarist și de buget.

Varianta 1. Nu pot să fac nimic. Și dacă mă gândesc mai bine, ce treabă am cu ceilalți? Acesta este scenariul cu happy end. Singurul. Plapuma mea este asta, așa că acum mă ghemuiesc mulțumit, cum pot, sub ea. Ce-o mai fi, om mai vedea mâine. Nu sunt însă mulți cei care pot săvârși asta. Este însă cea mai sănătoasă așezare și pe termen mai lung duce la inhibarea invidiei și la înlocuirea ei cu mulțumirea dată de rezultatele proprii. Cei care reușesc asta sunt și cei care pot trăi sentimentul câștigului împreună.

Varianta 2. Nu pot să mai fac nimic. Nu pot pentru că întotdeauna m-a găsit ghinionul, oriunde am încercat să mă ascund de el. Și o să mă mai găsească. De fapt el e deja acolo când eu încerc să mă ascund. Mă așteaptă. O latură bună a acestei variante este că durerea acută durează puțin. Odată trecută se reinstalează tristețea cotidiană. Cu timpul această variantă poate degenera în ceea ce urmează mai jos.

Varianta 3. Lasă că-ți arăt eu! (-). Ți-a ieșit? Să vezi cum e să-ți iasă și pe nas. Asta se întâmplă atunci când diferența nu este văzută ca fiind surmontabilă și nici suportabilă și se trece la eliminarea ei prin scădere. Povestea caprei. Anumiți reprezentanți ai guvernului par seduși de această variantă, alții, tot ai guvernului, par sedați, pentru a pune mâna pe mai mulți bani de la contribuabili încurajând cetățenii să devină agenți fiscali ai statului. O variantă a variantei este Miorița însă în interpretarea celorlalți baci, presupunând scoaterea din joc a actorului principal.

Varianta 4. Lasă că-ți arăt eu! (+) Plusul vine de la faptul că eliminarea diferenței va fi făcută prin adaos. În esență nu pare chiar rea la prima vedere pentru că trezește în oameni acțiunea. Te uiți în stânga, în dreapta, vezi ce fac alții, înveți ș.a.m.d. Evident că pentru asta e nevoie să te simți în stare. Aici apare unul dintre pericole, cel al autoevaluarii eronate. Băncile și companiile de leasing vor fi întotdeauna la îndemână să te ajute cu diferența însă responsabilitatea asumării creditelor este în primul rând a beneficiarului lor. Săptămâna trecută guvernatorul Băncii Naționale tocmai ne anunța că restanțele la credite au atins alt nivel record. Și nu am vreun motiv să cred că concursul s-a încheiat. Mai este o scenă din acest film care trebuie urmărită. Să spunem că socotelile sunt bune și rezultatul va veni. Însă în tot timpul ăsta în care te zbați, ceilalți nu stau. Dacă stau, nu vor sta alții și povestea se reia și se reia de la început, totdeauna existând o diferență. Și atunci te poți întreba dacă ăsta este cel mai bun scop cu care ți-ai putea petrece viața, acoperind diferențe.

Tot despre rezultate este vorba dar este esențial care este semnificația lor pentru cel care le obține. Cu ele, obținându-le, ajung pe cineva din urmă sau ajung mai aproape de ceea ce pot fi. 

Două jumătăți de minte

O mamă și un băiețel de vreo cinci, șase ani se îndreptau spre îmbarcare pe aeroportul din Munchen. Până a-ți ocupa locul în avion trebuie să treci prin bineștiutele controale care le dau celor răspunzători de siguranța zborului liniștea că în avion este cine trebuie și așa cum trebuie. Cei doi se aliniaseră în așteptare la una dintre porțile la care se verifică, cu acele mașinării pătrunzătoare, ce ai în bagajele de mână. După 11 septembrie 2001 anumite lucruri pe care pasagerii le puteau lua cu ei, unele chiar de strictă necesitate, cum ar fi banala sticlă de apă, au devenit prohibite la bord, iar dacă din neștiință sau neatenție stăruiesc în bagaje, sunt sursa unor mici episoade care tulbură rutina lucrătorilor dar și tihna călătorilor. Mamei și odorului le veni rândul să-și depună bagajele de mână pe banda care, mânuită de oamenii de la control, urma să le ascundă pentru câteva secunde într-un mic tunel, ca ochiul electronic să scotocească prin ele fără să le atingă. În acest timp, ei trecură prin poarta care simte dacă vrei să duci cu tine alte obiecte metalice decât cele din bagaje. Ce-ar fi trebuit să urmeze ar fi fost ca cei doi să-și ia bagajele și să-și continue drumul către următorul control. Însă ceva se întâmpla pentru că bagajele întârziau mai mult. Ochiul se încruntase găsind ceva neașteptat. La celalalt capăt al benzii aștepta un domn de vreo cincizeci de ani care părea destul de relaxat pentru importanța muncii pe care o presta.

Luă geanta o puse alături pe o masă și i se adresă doamnei:

–       Vă rog să deschideți această geantă. Doamna se conformă imediat deschizănd fermoarul genții. Bărbatul băgă mâna în geantă și scoase un borcan de iaurt care depășea ca volum cei 100 de mililitri acceptați.

–       Ce este acesta? întrebă agentul de parcă s-ar fi așteptat ca mama să-i răspundă că este un borcan cu trotil. Mama puțin stânjenită dar suficient de sigură pe ea îi răspunse:

–       Fiul meu este alergic și de aceea nu-i dau în timpul zborului mâncarea de la bord deoarece nu știu ce conține așa că i-am cumpărat un borcan de iaurt.

–       Este un iaurt special? continuă bărbatul interogatoriul, privind-o în ochi pe doamnă dar și ridicând puțin din sprâncene, cu un aer pacifist.

–       Nu, răspunse doamna. L-am cumpărat de la supermarket. Bărbatul păru dezamăgit de răspuns de aceea continuă, de data aceasta fără a o mai privi în ochi pe femeie ci țintind undeva pe lângă ea, pe peretele din spatele ei,

–       Vă mai pun o dată întrebarea. Este un iaurt special? spuse acesta mai rar și mai apăsat. Femeia zâmbi ușor și răspunse calm și sigur,

–       Da este un iaurt foarte special, singurul pe care fiul meu îl poate mânca. În timp ce băga la loc în bagaj borcanul de iaurt domnul zise,

–       Foarte bine, văd că învățați repede! Să aveți un zbor plăcut!

Un om înțelept se abătuse, într-una din cele mai stricte țări, de la una dintre cele mai stricte proceduri.

În lumea celor care studiază funcțiile și funcționarea creierului se vorbește despre specializarea celor două emisfere anatomice. În mare, emisferei stângi îi sunt atribuite sarcini care cer exactitate, celei drepte acțiuni care presupun mai degrabă o vedere de ansamblu, aproximativă. Între cele două emisfere există o punte (corpus callosum) care permite schimbul de informații. Activitatea de la aeroport implică mai mult activități de emisferă stângă. Să fie documentele în ordine, să  se respecte procedurile etc. Și totuși acel om acționase în spiritul unui echilibru remarcabil dintre cele două.

De câte ori, dacă nu cumva chiar pe zi, nu suntem în situația, de a lua decizii care să implice alți oameni, clienți, colegi, pe cei de-acasă și față de care să simțim nevoia de a fi ori foarte raționali fiindcă așa spun procedurile sau de a fi subiectivi din punct de vedere emoțional fiindcă la mijloc este o legătură afectivă?

Aceasta este una dintre predicile inteligenței emoționale, înainte de a lua o decizie gândește-te bine dacă rațiunea și emoțiile nu încearcă pe alocuri să se orbească una pe cealaltă și caută răspunsul care să le împace pe amândouă.