Democrația surogat și noua „luptă de clasă”

O clasă socială există atunci când ea devine conștientă de propria existență, de propriile atribute de identitate și când devine coezivă, solidară.

În ultimele zile se promovează tema celor „două Românii” care par a fi antagonice și în mod inevitabil se îndreaptă spre conflict. Tema a fost lansată atât de anumiți observatori și comentatori ai vieții social-politice, cât și de politicieni. Nu-mi dau seama dacă la mijloc este o interpretare superficială sau este un demers răuvoitor care să servească unor interese bine definite.

Până nu demult, în România, în mod contrar aparențelor, polarizarea nu a fost între stânga și dreapta, așa cum de multe ori a apărut în comentariile analiștilor politici ci între clasa politică și restul populației. Este ușor de obținut o dovadă pentru acest argument. Pe oricine din România ai întreba ce cuvinte-i vin în minte atunci când aude cuvântul politician, va răspunde „hoț”, „mincinos”, „demagog”, „corupt” ș.a.m.d. Orice încercare de a salva nominal pe vreunul dintre membrii ei este sortită din start eșecului. Așa că scoaterea din exercițiu a oricărui personaj, sub indulgența unor rezultate mai bune sau mai rele față de interesele cetățenilor, este o pistă falsă.

De partea cealaltă, o masă eterogenă din punctul de vedere al grijii față de ziua de mâine, confuză asupra atributelor de identitate națională, anxioasă în ceea ce privește vecinătățile naționale, dilematică în privința raportului dintre etică și scop. Mai pe scurt, fără identitate și nesolidară.

Cu ajutorul, în principal al unor posturi de televiziune aservite, clasa politică a încercat să se identifice, reușind de fiecare dată, cu o parte din această masă eterogenă pentru a-și atinge obiective electorale necesare legitimării ei în plan extern și intereselor partizane în sânul ei. Dacă n-ar fi fost nevoie de această legitimitate externă, exercițiul electoral nu ar fi existat și am fi asistat la trasări mafiote de teritorii și din când în când la războaie între clanuri.

În acest moment lucrurile nu mai stau deloc așa. Se disting patru entități suficient de bine conturate și care pot juca rolul unui actor colectiv. Clasa politică rămâne după 27 de ani nereformată, ermetică pentru orice intruziune incompatibilă cu modul ei de existență. Garnitura de câțiva parlamentari USR este văzută ca un corp străin și a declanșat cele mai imunde moduri de reacție. Agresivitatea verbală și fizică, folosirea instituțiilor de forță împotriva membrilor USR, dezinformarea, defăimarea.

Convingerea colectivă în interiorul clasei politice asupra necesității obiective a existenței sale, în forma ei prezentă, face ca orice intenție de reformare să fie percepută ca o amenințare.

Observăm pe de altă parte instituții ale statului care tind spre autonomie. Existența lor nu este meritul niciunui politician din România, a fost doar facilitată de unii dintre ei fără a anticipa care ar putea fi riscurile, ci a presiunii externe venită din partea celor cu care clasa politică a aliat România. Aceste alianțe nu au avut ca scop principal interesele cetățenilor României ci pe cele ale clasei politice. Această consecință neanticipată, de a scăpa din mână instituții cheie de control, a declanșat un război feroce împotriva lor. Din păcate nu cred că au ajuns suficient de puternice pentru a putea supraviețui acestui război. Războiul a fost declanșat și împotriva aliaților, din aceleași motive ale calculelor prost făcute. Militarii trimiși în teatrele de operațiuni, baza militară de la Deveselu au fost gesturi de falsă curtoazie care să cauționeze joaca de-a constituționalitatea sau democrația surogat. Așadar asistăm acum la solidarizarea clasei politice în însamblul ei împotriva acestor instituții care le scapă de sub control. Dependența, din punctul de vedere al resurselor, față de clasa politică, face aceste instituții extrem de vulnerabile.

O altă clasă este cea a oamenilor dependenți din punct de vedere material. Această dependență este în bună măsură dictată de factori psihologici și de educație. Este cea mai numeroasă. Angajații de stat sau din mediul privat care obțin venituri care le asigură subzistența sau puțin peste, asistații sociali, o parte dintre studenți, pensionarii, micii întreprinzători, liber profesioniștii. Cu excepțiile de rigoare, este o clasă nestatornică, lipsită de coeziune ceaa ce o face ușor de fragmentat și de controlat, dispusă să susțină orice forță politică suficient de abilă încât să creeze iluzia prosperității subite.

Din ce în ce mai numeroasă este o clasă cu un grad ridicat de autonomie, atât din punct de vedere material și mai ales din cel al conștiinței. Ea este numită în mod impropriu „Corporatiștii” deoarece nu este o regulă aparteneța la o companie multinațională. Autonomizarea a fost influențată de mai mulți factori printre care educația corporatistă bazată pe principii și valori, circulația liberă, experiențele academice în medii universitare occidentale, organizațiile internaționale de studenți și nu în ultimul rând accesul la informație, facilitat de internet. Această clasă gândește și ia decizii în mod diferit de toate celelalte menționate anterior având un numitor comun, principiul moral al cinstei. Faptul că acest principiu nu este negociabil generează coeziunea acestei clase. De aici mai departe este firească afinitatea acesteia către orice instituție care a lăsat în urmă semnele de întrebare. Această clasă a devenit conștientă de impactul pe care-l are în balanța economică a țării ceea ce întărește spiritul de autonomie.

Așadar câmpul de luptă arată așa, clasa politică angajează în lupta pentru păstrarea „legitimă” a puterii o masă de manevră, care se mobilizează, în schimbul unor promisiuni materiale, cunoscute sub numele de program de guvernare, împotriva unui dușman care ar putea pune aceste promisiuni în pericol, adică justiția.  În realitate este de fapt alternanța la banii nemunciți. Surprinzător, cei care cu un an în urmă păreau protectorii justiției schimbă tabăra. Tachinările din parlament, dintre fostul președinte și șeful senatului vorbesc de la sine. Primul obiectiv este recuperarea prejudiciilor pe care instituțiile autonome le-au produs prin scăparea lor de sub control.

Clasa autonomă, rămasă încă în haloul anului de guvernare tehnocrată, asemănătoare în foarte mare măsură cu modelul acestora de zi cu zi, bazat pe responsabilitate și cinste, se alarmează și încearcă să sancționeze abuzul. Atunci, aceasta este declarată, alături de justiție, dușmanul care împiedică puterea, care și-a cumpărat legitimitatea prin promisiuni materiale, să-și onoreze promisiunile. Paradoxal, îndeplinirea măcar parțială a promisiunilor nu poate în niciun fel exclude contribuția mojoră pe care multinaționalele o au în PIB.

Următorii pași, în mod firesc, sunt descotorosirea de UE și de NATO și revenirea în sfera de influență a Rusiei care este preocupată de recâștigarea puterii în regiune. Pentru România ar însemna revenirea la anii ’50.

Ce putem face? Pe lângă demonstrațiile pașnice, în stradă, este nevoie de punerea serioasă sub semnul întrebării a promisiunilor nechibzuite făcute de PSD. Comunicarea cu așa-zisa „cealaltă Românie” este esențială pentru a ne cunoaște reciproc și pentru a înțelege împreună care sunt de fapt taberele reale, altele decât cele trâmbițate de la parlament sau de la sediul guvernului. Nepuși bine în funcție au început pregătirea terenului pentru încălcarea paromisiunilor invocând „o gaură de 10 miliarde în bugetul pentru 2017. Orice nefinanțist corporatist probabil a ridicat din sprâncene la acest oximoron imbecil.

Suntem în aceeași barcă dar vâslim în sensuri diferite. Noi #rezistăm dar separați nu vom ajunge departe. Doar împreună!