Uneori auzim asta spus aşa sau într-o exprimare asemănătoare. Starea de a fi sincer se pare că are, aşadar, nevoie de o introducere declamativă. Este un eveniment care trebuie anunţat ca şi cum nu s-ar întâmpla oricum şi oricând. Pare a fi un privilegiu pe care conlocutorul este dispus în acel moment să ni-l facă.

Unii ar putea spune că este doar o figură de stil, un tic verbal sau un mod de a atrage atenţia şi că, în realitate, nu exprimă ceea ce se aude. Dacă ar fi aşa, am putea presupune, fără a greşi prea mult, că sinceritatea nu este neapărat un mod obişnuit de a fi, ci o stare specială, ca un fel de cheie-fixă, de folosit numai când dai de şurubul potrivit.

De pildă, interviurile de angajare. Uneori sunt o expoziţie de minciuni. De parcă s-ar încerca legalizarea unui sens controversat al sincerităţii care pretinde că termenul s-a născut din alipirea cuvintelor latineşti sine (fără) şi cera (ceară), vorbind despre sculpturile unor artişti mai neîndemânatici, lustruite cu ceară pentru a ascunde imperfecţiunile. Pe la interviuri, de-o parte sau de alta, se încearcă pitirea unor amănunte, presupus delicate, care ar putea schimba în rău impresia pe care fiecare doreşte s-o lase celuilalt. Se ajunge la un târg în care şi vânzătorul, şi cumpărătorul sunt reciproc înşelaţi. Ironia este că vor rămâne împreună, iar mai devreme sau mai târziu crăpăturile vor ieşi la suprafaţă.

Programul nu e chiar de opt ore, salariul nu prea poate fi cel discutat – deocamdată –, laptopul e depăşit, telefonul e al celui de dinainte, cu agenda de contacte cu tot, nu e doar muncă de birou ş.a.m.d. Însă nici de cealaltă parte nu-i chiar cum se spunea: engleza nu ne uimeşte în sens bun, punctualitatea pare să aibă un înţeles personal, spiritul de echipă nu prinde la echipă, iar mult-doritele abilităţi vehiculate avansează greu. Mai pe scurt, lose – lose situation. La interviuri, balanţa sincerităţii e mai înclinată spre angajator, dar şi-aşa, cu gândul la costurile mari ale unei recrutări precare, acesta se simte oarecum legitimat să-l prindă pe candidat cu mâţa-n sac, supunându-l la interviu la fel de fel de cazne.

Angajatorul este cel care poate rupe mult mai uşor acest cerc vicios. Cum ar suna ca la un interviu să auzi de la bun început următoarele: „Nu suntem o companie perfectă şi nu căutăm oameni perfecţi. Uite ce nu facem bine şi unde avem nevoie de ajutor. Cum ţi se pare că te-ai potrivi în povestea asta?”

Neperfectul care cumpără o astfel de realitate este un câştig pentru companie faţă de „perfectul” care mai devreme sau mai târziu, plecând, va lua cu sine şi o legendă proastă despre locul pe unde a fost pasager. Un pasager frustrat şi dezamăgit.

Un alt caz este cel al sincerităţii dintre manager şi subaltern, dezvăluind alte valenţe ale cuvântului. Meseria mă pune în situaţia de a asculta părerile celor care conduc despre cei conduşi şi reciproc. Unii s-ar putea deja să zâmbească în colţul gurii sau să dea ochii peste cap gândindu-se la cum e pe la ei. Fiecare presupune sau chiar este convins că celălalt nu-i spune ce crede cu adevărat despre el, ci doar lucruri care să ţină relaţia într-o ambianţă funcţională.

Şi de o parte, şi de cealaltă sunt bariere care trebuie depăşite.

Una dintre cele mai mari este clădită din frică, aceasta fiind mai degrabă proprie celor care sunt conduşi. Îmi amintesc un banc cu Radio Erevan care zicea aşa: „Poate un cetăţean sovietic să îşi exprime sincer părerea? – Da, atâta vreme cât rămâne în străinătate”.

Şeful evaluează rezultatele, îţi dă de lucru, îşi dă cu părerea la concedii, propune promovările, îi aparţine felul cum decide să te trateze, destule lucruri care să te facă prudent cu ce spui şi cum spui. Se întâmplă ca aceia care au puterea să nu fie conştienţi de efectele ei şi cu atât mai des cu cât ea este exprimată vizibil. De aceea puterea ar fi bine să fie ţinută pe cât posibil în dulap, iar pe birou să stea colaborarea. Nu am descoperit o reţetă în x paşi pentru asta, însă câteva principii ar putea fi folositoare.

Oamenii pot avea încredere în cei pe care-i cunosc. Când e nevoie, îţi laşi mai degrabă copiii sau cheia de la casă în grija unui vecin pe care-l cunoşti bine decât unuia care abia s-a mutat şi cu care doar te saluţi. E bine să-i laşi pe oameni să vadă cum gândeşti, cum iei deciziile, cum vezi viitorul, cum îi vezi pe ei, sincer (sic!). E bine să recunoşti când greşeşti, când nu ştii, să nu-ţi ascunzi slăbiciunile, pasiunile, principiile.

Oamenii au încredere în cei de la care se aşteaptă să le fie folositori. Pentru asta trebuie să ştii pentru ce vin oamenii la serviciu, ce vor de la viaţă şi să găseşti şi să le împărtăşeşti modul în care tu poţi fi parte din asta. Nu-i greu să te prinzi că pe oameni îi iei cu tot cu viaţa lor personală, dar, cu toate astea, nu toţi sunt în stare.

Oamenii au încredere în cei care spun adevărul. Aici nu există loc de echivoc. Nu e totdeauna uşor să spui ce crezi şi să crezi ce spui, cere o anumită îndemânare practică pe care o tratează cei care se ocupă cu comunicarea, dar mai uşor vei fi iertat pentru un adevăr mai puţin plăcut decât pentru o minciună frumos împachetată.

La rândul meu am fost uneori lipsit de sinceritate cu cei din jurul meu cu gândul de a-i proteja sau de a mă proteja, ceea ce ne-a adus tuturor inconveniente. De asemenea, am simţit de multe ori lipsa de sinceritate a celorlalţi, din aceleaşi motive. Am considerat că e mai bine să pornesc de la mine, făcând un calcul utilitar: ce se întâmplă dacă aşa sau dacă aşa. Am scăpat de multe inconveniente. Sincer!

Articol publicat în revista Cariere din luna aprilie.

Anunțuri

Un gând despre „„Să fiu sincer…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s