“Eu știu…”

La cred avem o polaritate distinctă cert – incert, la știu intrăm într-o junglă de sensuri. De aceea voi alege ce se vede ușor.

Eu știu – a deține informații. Informație se trage din latineștile in și  forma, adică a pune într-o formă unele date. Ca și cum ai potrivi niște litere ca să dea un cuvânt. Ai datele, ai informația. Ai informația, știi! Dar ca și în cazul literelor, datele pot fi aranjate în fel și chip. Cu cât mai multe, cu atât mai complicată anagrama. În acest caz se alege aranjarea cea mai apropiată ca înțeles de un tipar preexistent față de care dacă nu se potrivește perfect, măcar se apropie. Poate unora dintre date nu li se găsește un loc potrivit în tipar și atunci din viteză, comoditate sau altceva ce ține de natura umană, se renunță la ele, informația fiind în acest caz mai debilă. “Eu știu că” s-ar putea astfel traduce prin “Eu am ales niște date pe care le-am aranjat într-un mod care mă aranjează”, subiectivitatea ieșind astfel la iveală.

Știutul se transferă altora sub forma informațiilor sau a înțelegerilor, care sunt interpretări ale informațiilor, în unele cazuri primitorul nearătând atenție datelor ci împachetării lor. “Asta o știu de la tata.”, “Au spus aseară la televizor” sau emancipatul “Am citit!” Cine știe însă ce s-o fi ascunzând înăuntru. În alte cazuri știutul cuiva este întâmpinat cu suspiciune, când sursa nu se bucură de credibilitate ori relația nu are istoric sau când ideile sunt dubioase. “De unde știi?” Când suspiciunea pornește de la neîncredere, transferul e greu, uneori imposibil în lipsa unor tehnici de influențare. De la caz la caz ori se trece la percheziția la sânge a datelor după care știutul  intră într-o perioadă de probă ori sunt verificate doar unele detalii și dacă se potrivesc, știutul e asimilat.

Valoarea informației este dată de măsura în care poate produce modificări în comportamentul celorlalți. În fața unui transfer de informație, un bun exemplu în acest caz fiind mass media, e bine să arunci un ochi la ce e înăuntrul informațiilor, din punctul de vedere al coerenței, relevanței, contextului, sensului, intenției etc, altminteri te poți trezi cu un colet capcană.

Anunțuri

“Eu cred…”

După dicționarele limbii române verbul “a crede”, ca multe alte verbe, este polisemantic.

Nu privesc pe furiș la pâinea lingviștilor ci vreau doar să semnalez una dintre înfățișările acestui verb și efectele pe care le produce.

Sensul principal al verbului, după dicționar, este de a fi convins de adevărul unui lucru. Un sens secundar este acela de a presupune, a bănui. Așadar a fi convins și a bănui cântă pentru mintea omului aceeași melodie. Între ele este totuși o diferență diametrală, un sens vorbește despre certitudine iar celălalt despre opusul ei.

Să privim lucrurile din locul unui receptor. Să presupunem că acesta primește următorul mesaj, “Eu cred că Cutare minte.” care dintre cele două înțelesuri este cel mai probabil să fie ales ca variantă de lucru ulterioară la decodarea lui cred, cel de convingere sau cel de bănuială? Îndrăznesc să presupun că primul sens. Ce este mai probabil să fi fost în mintea emițătorului? Bănuiala că Cutare minte. Iată cum în acest context  a crede capătă funcționalitate manipulativă.

Este interesant ce se întâmplă atunci când emițătorul și receptorul sunt în aceeași cutie craniană atunci când verbul este folosit în dialogul interior. Spre exemplu, apelezi telefonic o persoană de la care, din experiență, te aștepți să răspundă și este important să ai o discuție chiar acum. De data asta nu răspunde. Mai încerci de câteva ori și rezultatul este același. Imediat, cred este pus la treabă. Cred că… nu are telefonul, nu vrea să-mi răspundă, este indolent ș.a.m.d. Aici apare capcana. Pe care dintre sensuri este cel mai probabil să-l aleagă mintea ca variantă de lucru, certitudinea sau bănuiala? Practica drobului de sare ne arată că pe primul, realitatea însă ne demonstrează că sunt mai rare situațiile în care este și varianta potrivită. Însă efectele sunt neplăcute, iritare, neliniște, teamă, nesiguranță. Din același motiv al confuziei semantice efectele pot fi și puțin mai îndepărtate. Cred că va fi frumos la sfârșit de săptămână de aceea vom pleca la munte. Cu vremea nu știi niciodată cum e, așa că dacă crezutul este contrazis de realitate, te alegi cu o dezamăgire sănătoasă și o pereche de buze umflate.

Cred că concluziile le veți trage singuri și presupun că nu v-am plictisit.