Așa-i în fotbal

Mă uit la fotbalul românesc cam la fel de des pe cât un călugăr merge la circ. Se întâmplă totuși ca uneori să dau de miez în declarațiile unor existenți ai acestui sport. Fotbalul în sine este fascinant, ca dealtfel și alte sporturi în mai mulți, privit cel puțin de la înălțimea a ceea ce înseamnă o echipă, dăruind dacă găsești răgazul de a-l privi atent, multe lecții folositoare.

Mirel Rădoi, despre care nu știu mai mult decât că joacă fotbal, afirma cu câteva luni în urmă că Steaua nu a luat titlul deoarece a schimbat mulți antrenori într-o perioadă scurtă. Primul gând care mi-a venit a fost, în ce fel se pot compara sportul cu afacerile. Forțând ușor paralela, fără a o maltrata, descoperi o  sursă îmbelșugată de potriviri.

M-aș opri de data asta la câteva sublinieri despre performanță.

Să spunem că antrenorul este managerul, jucătorii sunt subalternii și victoria înseamnă atingerea unui obiectiv.

În jocul de echipă responsabilitatea pentru rezultatul final este împărțită între antrenor și jucători, cum se zice la cununie, și la bine și la greu. Nu rar, în întâlnirile cu manageri sau cu manageriați, când treaba nu este roz, că altfel ajungem mai rar față în față, și se vorbește despre responsabilitate, fiecare arată către celălat, cu o mențiune importantă, cealaltă parte fiind în altă parte. Ce interesant ar fi să aud:

–       Managerul nostru săracu’ s-a dat peste cap să avem tot ce ne trebuie numai că eu, Vasile …

sau

–       Trebuie să recunosc că am oameni grozavi! Oricine și i-ar dori. Ceea ce ar fi trebuit poate să fac eu altfel, ar fi fost să…

Ar trebui să existe și niște explicații pentru care lucrurile pe alocuri nu seamănă de la sport la afaceri.

Dacă ne gândim la sistemul de recrutare și promovare vedem o primă diferență. Antrenorul are o listă clară de abilități pe care le urmărește la oamenii pe care și-i alege. Mai mult, dar asta mai degrabă în alte țări, este cel care hotărăște cine stă pe bancă și cine nu, fără să aibă nevoie de un jurist cu Codul Muncii sub braț. Antreprenorul sau managerul defilează de multe ori cu ce are. Poate cu un atacant care la cinci trebuie să-și ia copilul de la grădiniță, poate cu un fundaș care a avut un botez. La fel de bine și antreprenorii și managerii alunecă în capcana succesului pe termen scurt exploatând expertiza și întorcând umărul laturii morale a “fotbaliștilor”. “Îl mai țin până trecem de călduri, că cere lumea aer condiționat, după aia ducă-se-nvârtindu-se că mi-a scos peri albi!”, mai auzi pe câte unul. Nu spun că asta nu se întâmplă uneori și în sport dar vorba unui bun prieten, este o chestiune de proporții.

Ce-și doresc mai mult jucătorii, să stea pe banca de rezerve sau să fie în teren? Asta este o altă diferență. Vă vine să râdeți gândindu-vă la companii? Cam da, dar nu prea e de râs, una peste alta. Deosebirea vine din locul unde stă cheful, înlăuntru sau în afară. Este al meu sau al altcuiva? Pe când în sport dacă nu joci, nu exiști și de aceea sportivii au dorința intrinsecă de a juca, în afaceri dacă nu-i joci, nu exiști. Presiunea este din afară, de la manager și nu degeaba auzi uneori “- Ce-ai cu noi, mă ? Pentru ce să dăm cu var ?”. Nu stau lucrurile totdeauna așa, dar suficient de des ca să ceară cheltuieli în plus.

Ar mai fi și interesul care rimează cu … fesul. În sportul de echipă chiar ar fi ceva să auzi, “Eu mi-am făcut treaba în atac, de aceea mă aștept la un bonus.” Așteaptă-te, nu ne împotrivim! Sistemele de evaluare din companiile hârșâite au grijă să lege recompensa și de reprezentația individuală dar și de rezultatul de ansamblu. Teoretic și formal. Practic și informal, mai puțin transmit ce este esențial, legătura dintre cele două în atitudine, adică exact acolo unde ar putea da din plin rezultate. Performanța împreună este mai des o povară decât o dorință. Unde se întrerupe firul? Acolo unde managerul nu știe unde se duc și ce fac oamenii lui după “meciul” din fiecare zi. Pentru că nu i-a întrebat niciodată. Ar trebui!?

Anunțuri

Arete

Vama Veche este un loc care te poate scoate repede din frenezia cotidiană ca să te mute în lumea gândurilor. Chiar și pentru o oră.

Acum câteva zile, fiind pe-aproape, am zăbovit la o cafea și la o poveste cu un prieten. Și n-am avut un subiect mai „simplu” pentru o oră decât a vorbi despre sensul vieții. Un subiect despre care prietenul meu spune că este singurul asupra căruia ne întâlnim într-o zonă explozivă, folosind chiar exprimarea lui. Pe scurt, n-a fost cu mult mai mult decât de a ne așeza piesele pe tablă iar apoi de a face câteva mișcări de deschidere. Același subiect ne-a mai făcut de câteva ori să fim împreună și în același timp separați. Totuși tema în sine este mai importantă.  Zi de zi, oamenii cu care îmi petrec timpul sunt în căutarea acestui sens. Unii caută drumul, alții direcția sau în alte cazuri un răspuns la întrebarea dacă acesta există.

Acum patru ani urmam cursurile Erudio și una dintre primele etape ale programului era marcată printr-un scurt discurs al cărui temă era „De ce merită viața trăită?”. Atunci a trebuit ca într-o săptămână să scot esențialul din tot ce intuisem, trăisem, descoperisem sau auzisem despre asta. După o săptămână am avut un cuvânt – Arete (ἀρετή), pe scurt a-ți împlini potențialul. Pentru un discurs de câteva minute era prea puțin. M-am distrat imaginându-mi cum mă urc pe scenă la ICR, aștept să se facă liniște în sală, zic arete, iar aștept câteva secunde, mulțumesc și cobor de pe scenă. Ar fi fost zen tare de tot. Mă rog, până la urmă am spus trei povești scurte, una despre o icoană a Maicii Domnului, alta despre o sală a Universității Carol din Praga și a treia despre doi laureați ai premiului Nobel pe care i-am cunoscut într-o singură săptămână când eram student. Într-un fel sau altul, toate despre împlinirea potențialului uman. Mi-am dat seama, după reacțiile celor din sală, că ceea ce am transmis n-a fost  tocmai la lumina zilei, poveștile sudându-se greu cu concluzia, aceea că viața merită trăită pentru a obține maximul din ceea ce ți-a fost hărăzit să poți da.

Subiectul sensului vieții este despre fiecare despre noi și despre fiecare secundă pe care o trăim, crescând, muncind, bucurându-ne, enervându-ne, plictisindu-ne, odihnindu-ne, meditând, crezând, comunicând, conducând, urând, criticând, admirând  și toate gerunziile posibile și imposibile. Așadar merită mult, de aceea am încredere că un (alt) blog îl va aduce mai aproape de cotidianul din care facem parte dar de care uneori tinde să se îndepărteze.