Democrația surogat și noua „luptă de clasă”

O clasă socială există atunci când ea devine conștientă de propria existență, de propriile atribute de identitate și când devine coezivă, solidară.

În ultimele zile se promovează tema celor „două Românii” care par a fi antagonice și în mod inevitabil se îndreaptă spre conflict. Tema a fost lansată atât de anumiți observatori și comentatori ai vieții social-politice, cât și de politicieni. Nu-mi dau seama dacă la mijloc este o interpretare superficială sau este un demers răuvoitor care să servească unor interese bine definite.

Până nu demult, în România, în mod contrar aparențelor, polarizarea nu a fost între stânga și dreapta, așa cum de multe ori a apărut în comentariile analiștilor politici ci între clasa politică și restul populației. Este ușor de obținut o dovadă pentru acest argument. Pe oricine din România ai întreba ce cuvinte-i vin în minte atunci când aude cuvântul politician, va răspunde „hoț”, „mincinos”, „demagog”, „corupt” ș.a.m.d. Orice încercare de a salva nominal pe vreunul dintre membrii ei este sortită din start eșecului. Așa că scoaterea din exercițiu a oricărui personaj, sub indulgența unor rezultate mai bune sau mai rele față de interesele cetățenilor, este o pistă falsă.

De partea cealaltă, o masă eterogenă din punctul de vedere al grijii față de ziua de mâine, confuză asupra atributelor de identitate națională, anxioasă în ceea ce privește vecinătățile naționale, dilematică în privința raportului dintre etică și scop. Mai pe scurt, fără identitate și nesolidară.

Cu ajutorul, în principal al unor posturi de televiziune aservite, clasa politică a încercat să se identifice, reușind de fiecare dată, cu o parte din această masă eterogenă pentru a-și atinge obiective electorale necesare legitimării ei în plan extern și intereselor partizane în sânul ei. Dacă n-ar fi fost nevoie de această legitimitate externă, exercițiul electoral nu ar fi existat și am fi asistat la trasări mafiote de teritorii și din când în când la războaie între clanuri.

În acest moment lucrurile nu mai stau deloc așa. Se disting patru entități suficient de bine conturate și care pot juca rolul unui actor colectiv. Clasa politică rămâne după 27 de ani nereformată, ermetică pentru orice intruziune incompatibilă cu modul ei de existență. Garnitura de câțiva parlamentari USR este văzută ca un corp străin și a declanșat cele mai imunde moduri de reacție. Agresivitatea verbală și fizică, folosirea instituțiilor de forță împotriva membrilor USR, dezinformarea, defăimarea.

Convingerea colectivă în interiorul clasei politice asupra necesității obiective a existenței sale, în forma ei prezentă, face ca orice intenție de reformare să fie percepută ca o amenințare.

Observăm pe de altă parte instituții ale statului care tind spre autonomie. Existența lor nu este meritul niciunui politician din România, a fost doar facilitată de unii dintre ei fără a anticipa care ar putea fi riscurile, ci a presiunii externe venită din partea celor cu care clasa politică a aliat România. Aceste alianțe nu au avut ca scop principal interesele cetățenilor României ci pe cele ale clasei politice. Această consecință neanticipată, de a scăpa din mână instituții cheie de control, a declanșat un război feroce împotriva lor. Din păcate nu cred că au ajuns suficient de puternice pentru a putea supraviețui acestui război. Războiul a fost declanșat și împotriva aliaților, din aceleași motive ale calculelor prost făcute. Militarii trimiși în teatrele de operațiuni, baza militară de la Deveselu au fost gesturi de falsă curtoazie care să cauționeze joaca de-a constituționalitatea sau democrația surogat. Așadar asistăm acum la solidarizarea clasei politice în însamblul ei împotriva acestor instituții care le scapă de sub control. Dependența, din punctul de vedere al resurselor, față de clasa politică, face aceste instituții extrem de vulnerabile.

O altă clasă este cea a oamenilor dependenți din punct de vedere material. Această dependență este în bună măsură dictată de factori psihologici și de educație. Este cea mai numeroasă. Angajații de stat sau din mediul privat care obțin venituri care le asigură subzistența sau puțin peste, asistații sociali, o parte dintre studenți, pensionarii, micii întreprinzători, liber profesioniștii. Cu excepțiile de rigoare, este o clasă nestatornică, lipsită de coeziune ceaa ce o face ușor de fragmentat și de controlat, dispusă să susțină orice forță politică suficient de abilă încât să creeze iluzia prosperității subite.

Din ce în ce mai numeroasă este o clasă cu un grad ridicat de autonomie, atât din punct de vedere material și mai ales din cel al conștiinței. Ea este numită în mod impropriu „Corporatiștii” deoarece nu este o regulă aparteneța la o companie multinațională. Autonomizarea a fost influențată de mai mulți factori printre care educația corporatistă bazată pe principii și valori, circulația liberă, experiențele academice în medii universitare occidentale, organizațiile internaționale de studenți și nu în ultimul rând accesul la informație, facilitat de internet. Această clasă gândește și ia decizii în mod diferit de toate celelalte menționate anterior având un numitor comun, principiul moral al cinstei. Faptul că acest principiu nu este negociabil generează coeziunea acestei clase. De aici mai departe este firească afinitatea acesteia către orice instituție care a lăsat în urmă semnele de întrebare. Această clasă a devenit conștientă de impactul pe care-l are în balanța economică a țării ceea ce întărește spiritul de autonomie.

Așadar câmpul de luptă arată așa, clasa politică angajează în lupta pentru păstrarea „legitimă” a puterii o masă de manevră, care se mobilizează, în schimbul unor promisiuni materiale, cunoscute sub numele de program de guvernare, împotriva unui dușman care ar putea pune aceste promisiuni în pericol, adică justiția.  În realitate este de fapt alternanța la banii nemunciți. Surprinzător, cei care cu un an în urmă păreau protectorii justiției schimbă tabăra. Tachinările din parlament, dintre fostul președinte și șeful senatului vorbesc de la sine. Primul obiectiv este recuperarea prejudiciilor pe care instituțiile autonome le-au produs prin scăparea lor de sub control.

Clasa autonomă, rămasă încă în haloul anului de guvernare tehnocrată, asemănătoare în foarte mare măsură cu modelul acestora de zi cu zi, bazat pe responsabilitate și cinste, se alarmează și încearcă să sancționeze abuzul. Atunci, aceasta este declarată, alături de justiție, dușmanul care împiedică puterea, care și-a cumpărat legitimitatea prin promisiuni materiale, să-și onoreze promisiunile. Paradoxal, îndeplinirea măcar parțială a promisiunilor nu poate în niciun fel exclude contribuția mojoră pe care multinaționalele o au în PIB.

Următorii pași, în mod firesc, sunt descotorosirea de UE și de NATO și revenirea în sfera de influență a Rusiei care este preocupată de recâștigarea puterii în regiune. Pentru România ar însemna revenirea la anii ’50.

Ce putem face? Pe lângă demonstrațiile pașnice, în stradă, este nevoie de punerea serioasă sub semnul întrebării a promisiunilor nechibzuite făcute de PSD. Comunicarea cu așa-zisa „cealaltă Românie” este esențială pentru a ne cunoaște reciproc și pentru a înțelege împreună care sunt de fapt taberele reale, altele decât cele trâmbițate de la parlament sau de la sediul guvernului. Nepuși bine în funcție au început pregătirea terenului pentru încălcarea paromisiunilor invocând „o gaură de 10 miliarde în bugetul pentru 2017. Orice nefinanțist corporatist probabil a ridicat din sprâncene la acest oximoron imbecil.

Suntem în aceeași barcă dar vâslim în sensuri diferite. Noi #rezistăm dar separați nu vom ajunge departe. Doar împreună!

 

 

 

 

 

Trei argumente pentru a vota

Să ne pictăm propria bucată de tablou

Îmi imaginez alegerile ca o activitate în comun, la care avem dreptul să participăm, fiecare având în mână un penel. Cu acesta contribuim la pictarea unui mare tablou, având fiecare propriul său petec de alb pe care-l poate acoperi cum crede mai bine. Acest tablou, că ne place cum arată sau nu,  îl vom avea pe perete patru ani de-acum încolo. Mai demult, vizitând cu un bun și mai înțelept prieten o colecție de pictură, îmi spunea fără a se apropia de tablouri, care dintre pictori au școală și care nu. Cum au arătat „creațiile” electorale în ultimii douăzeci și mai bine de ani, cum au fost făcute și câtă școală au conținut, știm. Aproape jumătate din pânză a rămas întotdeauna goală. Au lipsit din ea școlile, spitalele, autostrăzile. Am avut în schimb coloane oficiale, cozi, defrișări, incendii.
Avem ce ne trebuie. Să ne pictăm partea noastră!

Generozitatea este o virtute

Poate că un motiv al absenteismului este indiferența. Știu mulți oameni cărora le merge bine și nu par a fi afectați de cine și cum conduce țara. Adică, aparent, n-au nicio treabă cu ce se întâmplă în România. În cazul în care lucrurile s-ar strica, în câteva zile și-ar găsi un loc undeva în lume de unde să-și vadă mai departe de ale lor.
Cu toate acestea, în drumul până aici, au întâlnit oameni dragi care au însemnat pentru ei ceva, cândva. Votând ar putea da o mână de ajutor celor pentru care viitorul aici contează, prietenului sau colegului de bancă din copilărie care se zbate să supraviețuiască dintr-o mică afacere fiind sufocat de agenții statului, învățătoarei despre care ai auzit că își trăiește bătrânețea într-o sărăcie lucie, primei iubiri care nu te va suna să te întrebe dacă știi un doctor bun pentru copilul lui sau al ei.
Un vot e mai ieftin decât o donație prin sms dar valorează de un milion de ori mai mult.

Candidații și modul în care sunt aleși sunt două lucruri diferite

Un alt motiv, s-ar putea spune întemeiat al absenței de la vot, este dezamăgirea. Când investești încredere într-o persoană, într-o formațiune politică, într-un program și constați că viitorul este diferit de cel pe care ți l-ai imaginat, este firesc să fii nemulțumit și să le retragi încrederea. Dar de aici până la a condamna sistemul democratic este o distanță mare. Cum se mai spune, nu strica pianul pentru că nu-ți place cum cântă pianistul. Absenteismul, sub orice motiv, este un vot favorabil sistemelor alternative democrației, printre care se numără dictatura, anarhismul, comunismul, islamismul.
Chiar și când nu votezi, votezi.

Dacă măcar o persoană nehotărâtă, la care ajung aceste rânduri, va decide să meargă la vot înseamnă că a meritat să petrec o parte din această frumoasă duminică de iarnă scriind.

De la frică la încredere

Unde sunt oameni sunt și emoții, plăcute sau neplăcute, benefice sau dăunătoare. Rolul liderului este de a le cultiva pe cele potrivite cu scopurile organizației pe care o conduce.

Acum mai bine de treizeci de ani W. E. Deming puncta în Out of the Crisis : “Alungați frica, cultivați încrederea”. În anii ’80, când frica, o regină a emoțiilor toxice, domnea în toate colțurile României, afirmația ar fi fost pentru regimul politic de atunci o glumă bună.

Frica a creat relații sociale anormale, în familii, în școli sau la locurile de muncă.

Astăzi, companiile sunt un loc în care găsim conservată frica, după 25 de ani de la schimbarea sistemului politic și economic. Motivele care o produc sunt de o diversitate remarcabilă, între ridicol și dramatic, de la frica de a primi mai mult de lucru, de a pleca șeful în altă companie, de a fi certat în public, de eșec, de a greși, de a pierde bonusul, de a pierde aprecierea colegilor sau a șefilor, până la aceea de a pierde locul de muncă. În mare sunt două mari categorii de surse, unele extrinseci, mai multe, care deseori se termină la manageri și altele intrinseci, mai puține, care au mai degrabă de a face cu calitățile personale. Consecințele sunt și ele dintre cele mai variate, comunicare precaută, ascunderea greșelilor, lipsă de inițiativă, fuga de responsabilități, lipsa de loialitate, iar la scara unei companii, mai devreme sau mai târziu, colaps. Pe scurt, pierderi pe toată linia, și la nivel individual cât și organizațional. Uneori în companii se declanșează mecanisme reactive de adaptare, cum ar fi schimbarea unor manageri, traininguri sau pseudo-team building-uri, dar acestea nu rezolvă decât temporar problema. Poate că, în lumea din ce în ce mai puțin predictibilă în care trăim, paradigmei, așa-zis clasice, de organizare a unei companii i se apropie vremea înlocuirii cu o alta.

 

2014 este anul unui experiment interesant pentru cei preocupați de modelele de avangardă în management. Subiectul este Zappos, compania de retail online din Statele Unite, cunoscută pentru serviciile excelente pe care le oferă. Cu 1500 de angajați este până acum cea mai mare companie care adoptă holocrația, un nou model de conducere care înlocuiește modelul tradițional de conducere ierarhică cu unul orizontal în care compania renunță la manageri și la titluri. În schimb apar 400 de cercuri în care angajații vor avea roluri iar puterea va fi distribuită. Dar până a ajunge aici, Zappos a dezvoltat în cei 15 ani o cultură axată fundamental pe valori. Terenul era oarecum pregătit. De exemplu, o angajată responsabilă de relația cu clienții a decis că ar fi mai bine, decât să pună la plată un client care din cauza unui deces în familie nu returnase o pereche de încălțări în termenul de două săptămâni, să-i trimită un coș cu flori albe și un bilețel de mână în care își exprima compasiunea. Pentru acest gest nu a avut nevoie de aprobarea niciunui superior și nici nu i-a fost frică de vreo sancțiune, ci a avut încredere că face ce trebuie pentru ca un client să-și aducă aminte cu plăcere de Zappos.

 

Neexistând precedent, ar putea părea departe ca o asemenea istorie să se petreacă la noi. În opinia mea, nicidecum. Este important ce semeni. Este mai puțin de așteptat că o organizație mare se va transforma peste noapte dar este foarte probabil ca în următorii ani, în România, din zona antreprenorială să apară o companie în care frica să fie asanată iar în locul ei să domnească încrederea în sine și în ceilalți. Cine sparge gheața?

Articol publicat în Revista Cariere din luna iulie, 2014.

„Să fiu sincer…”

Uneori auzim asta spus aşa sau într-o exprimare asemănătoare. Starea de a fi sincer se pare că are, aşadar, nevoie de o introducere declamativă. Este un eveniment care trebuie anunţat ca şi cum nu s-ar întâmpla oricum şi oricând. Pare a fi un privilegiu pe care conlocutorul este dispus în acel moment să ni-l facă.

Unii ar putea spune că este doar o figură de stil, un tic verbal sau un mod de a atrage atenţia şi că, în realitate, nu exprimă ceea ce se aude. Dacă ar fi aşa, am putea presupune, fără a greşi prea mult, că sinceritatea nu este neapărat un mod obişnuit de a fi, ci o stare specială, ca un fel de cheie-fixă, de folosit numai când dai de şurubul potrivit.

De pildă, interviurile de angajare. Uneori sunt o expoziţie de minciuni. De parcă s-ar încerca legalizarea unui sens controversat al sincerităţii care pretinde că termenul s-a născut din alipirea cuvintelor latineşti sine (fără) şi cera (ceară), vorbind despre sculpturile unor artişti mai neîndemânatici, lustruite cu ceară pentru a ascunde imperfecţiunile. Pe la interviuri, de-o parte sau de alta, se încearcă pitirea unor amănunte, presupus delicate, care ar putea schimba în rău impresia pe care fiecare doreşte s-o lase celuilalt. Se ajunge la un târg în care şi vânzătorul, şi cumpărătorul sunt reciproc înşelaţi. Ironia este că vor rămâne împreună, iar mai devreme sau mai târziu crăpăturile vor ieşi la suprafaţă.

Programul nu e chiar de opt ore, salariul nu prea poate fi cel discutat – deocamdată –, laptopul e depăşit, telefonul e al celui de dinainte, cu agenda de contacte cu tot, nu e doar muncă de birou ş.a.m.d. Însă nici de cealaltă parte nu-i chiar cum se spunea: engleza nu ne uimeşte în sens bun, punctualitatea pare să aibă un înţeles personal, spiritul de echipă nu prinde la echipă, iar mult-doritele abilităţi vehiculate avansează greu. Mai pe scurt, lose – lose situation. La interviuri, balanţa sincerităţii e mai înclinată spre angajator, dar şi-aşa, cu gândul la costurile mari ale unei recrutări precare, acesta se simte oarecum legitimat să-l prindă pe candidat cu mâţa-n sac, supunându-l la interviu la fel de fel de cazne.

Angajatorul este cel care poate rupe mult mai uşor acest cerc vicios. Cum ar suna ca la un interviu să auzi de la bun început următoarele: „Nu suntem o companie perfectă şi nu căutăm oameni perfecţi. Uite ce nu facem bine şi unde avem nevoie de ajutor. Cum ţi se pare că te-ai potrivi în povestea asta?”

Neperfectul care cumpără o astfel de realitate este un câştig pentru companie faţă de „perfectul” care mai devreme sau mai târziu, plecând, va lua cu sine şi o legendă proastă despre locul pe unde a fost pasager. Un pasager frustrat şi dezamăgit.

Un alt caz este cel al sincerităţii dintre manager şi subaltern, dezvăluind alte valenţe ale cuvântului. Meseria mă pune în situaţia de a asculta părerile celor care conduc despre cei conduşi şi reciproc. Unii s-ar putea deja să zâmbească în colţul gurii sau să dea ochii peste cap gândindu-se la cum e pe la ei. Fiecare presupune sau chiar este convins că celălalt nu-i spune ce crede cu adevărat despre el, ci doar lucruri care să ţină relaţia într-o ambianţă funcţională.

Şi de o parte, şi de cealaltă sunt bariere care trebuie depăşite.

Una dintre cele mai mari este clădită din frică, aceasta fiind mai degrabă proprie celor care sunt conduşi. Îmi amintesc un banc cu Radio Erevan care zicea aşa: „Poate un cetăţean sovietic să îşi exprime sincer părerea? – Da, atâta vreme cât rămâne în străinătate”.

Şeful evaluează rezultatele, îţi dă de lucru, îşi dă cu părerea la concedii, propune promovările, îi aparţine felul cum decide să te trateze, destule lucruri care să te facă prudent cu ce spui şi cum spui. Se întâmplă ca aceia care au puterea să nu fie conştienţi de efectele ei şi cu atât mai des cu cât ea este exprimată vizibil. De aceea puterea ar fi bine să fie ţinută pe cât posibil în dulap, iar pe birou să stea colaborarea. Nu am descoperit o reţetă în x paşi pentru asta, însă câteva principii ar putea fi folositoare.

Oamenii pot avea încredere în cei pe care-i cunosc. Când e nevoie, îţi laşi mai degrabă copiii sau cheia de la casă în grija unui vecin pe care-l cunoşti bine decât unuia care abia s-a mutat şi cu care doar te saluţi. E bine să-i laşi pe oameni să vadă cum gândeşti, cum iei deciziile, cum vezi viitorul, cum îi vezi pe ei, sincer (sic!). E bine să recunoşti când greşeşti, când nu ştii, să nu-ţi ascunzi slăbiciunile, pasiunile, principiile.

Oamenii au încredere în cei de la care se aşteaptă să le fie folositori. Pentru asta trebuie să ştii pentru ce vin oamenii la serviciu, ce vor de la viaţă şi să găseşti şi să le împărtăşeşti modul în care tu poţi fi parte din asta. Nu-i greu să te prinzi că pe oameni îi iei cu tot cu viaţa lor personală, dar, cu toate astea, nu toţi sunt în stare.

Oamenii au încredere în cei care spun adevărul. Aici nu există loc de echivoc. Nu e totdeauna uşor să spui ce crezi şi să crezi ce spui, cere o anumită îndemânare practică pe care o tratează cei care se ocupă cu comunicarea, dar mai uşor vei fi iertat pentru un adevăr mai puţin plăcut decât pentru o minciună frumos împachetată.

La rândul meu am fost uneori lipsit de sinceritate cu cei din jurul meu cu gândul de a-i proteja sau de a mă proteja, ceea ce ne-a adus tuturor inconveniente. De asemenea, am simţit de multe ori lipsa de sinceritate a celorlalţi, din aceleaşi motive. Am considerat că e mai bine să pornesc de la mine, făcând un calcul utilitar: ce se întâmplă dacă aşa sau dacă aşa. Am scăpat de multe inconveniente. Sincer!

Articol publicat în revista Cariere din luna aprilie.

“Eu știu…”

La cred avem o polaritate distinctă cert – incert, la știu intrăm într-o junglă de sensuri. De aceea voi alege ce se vede ușor.

Eu știu – a deține informații. Informație se trage din latineștile in și  forma, adică a pune într-o formă unele date. Ca și cum ai potrivi niște litere ca să dea un cuvânt. Ai datele, ai informația. Ai informația, știi! Dar ca și în cazul literelor, datele pot fi aranjate în fel și chip. Cu cât mai multe, cu atât mai complicată anagrama. În acest caz se alege aranjarea cea mai apropiată ca înțeles de un tipar preexistent față de care dacă nu se potrivește perfect, măcar se apropie. Poate unora dintre date nu li se găsește un loc potrivit în tipar și atunci din viteză, comoditate sau altceva ce ține de natura umană, se renunță la ele, informația fiind în acest caz mai debilă. “Eu știu că” s-ar putea astfel traduce prin “Eu am ales niște date pe care le-am aranjat într-un mod care mă aranjează”, subiectivitatea ieșind astfel la iveală.

Știutul se transferă altora sub forma informațiilor sau a înțelegerilor, care sunt interpretări ale informațiilor, în unele cazuri primitorul nearătând atenție datelor ci împachetării lor. “Asta o știu de la tata.”, “Au spus aseară la televizor” sau emancipatul “Am citit!” Cine știe însă ce s-o fi ascunzând înăuntru. În alte cazuri știutul cuiva este întâmpinat cu suspiciune, când sursa nu se bucură de credibilitate ori relația nu are istoric sau când ideile sunt dubioase. “De unde știi?” Când suspiciunea pornește de la neîncredere, transferul e greu, uneori imposibil în lipsa unor tehnici de influențare. De la caz la caz ori se trece la percheziția la sânge a datelor după care știutul  intră într-o perioadă de probă ori sunt verificate doar unele detalii și dacă se potrivesc, știutul e asimilat.

Valoarea informației este dată de măsura în care poate produce modificări în comportamentul celorlalți. În fața unui transfer de informație, un bun exemplu în acest caz fiind mass media, e bine să arunci un ochi la ce e înăuntrul informațiilor, din punctul de vedere al coerenței, relevanței, contextului, sensului, intenției etc, altminteri te poți trezi cu un colet capcană.

“Eu cred…”

După dicționarele limbii române verbul “a crede”, ca multe alte verbe, este polisemantic.

Nu privesc pe furiș la pâinea lingviștilor ci vreau doar să semnalez una dintre înfățișările acestui verb și efectele pe care le produce.

Sensul principal al verbului, după dicționar, este de a fi convins de adevărul unui lucru. Un sens secundar este acela de a presupune, a bănui. Așadar a fi convins și a bănui cântă pentru mintea omului aceeași melodie. Între ele este totuși o diferență diametrală, un sens vorbește despre certitudine iar celălalt despre opusul ei.

Să privim lucrurile din locul unui receptor. Să presupunem că acesta primește următorul mesaj, “Eu cred că Cutare minte.” care dintre cele două înțelesuri este cel mai probabil să fie ales ca variantă de lucru ulterioară la decodarea lui cred, cel de convingere sau cel de bănuială? Îndrăznesc să presupun că primul sens. Ce este mai probabil să fi fost în mintea emițătorului? Bănuiala că Cutare minte. Iată cum în acest context  a crede capătă funcționalitate manipulativă.

Este interesant ce se întâmplă atunci când emițătorul și receptorul sunt în aceeași cutie craniană atunci când verbul este folosit în dialogul interior. Spre exemplu, apelezi telefonic o persoană de la care, din experiență, te aștepți să răspundă și este important să ai o discuție chiar acum. De data asta nu răspunde. Mai încerci de câteva ori și rezultatul este același. Imediat, cred este pus la treabă. Cred că… nu are telefonul, nu vrea să-mi răspundă, este indolent ș.a.m.d. Aici apare capcana. Pe care dintre sensuri este cel mai probabil să-l aleagă mintea ca variantă de lucru, certitudinea sau bănuiala? Practica drobului de sare ne arată că pe primul, realitatea însă ne demonstrează că sunt mai rare situațiile în care este și varianta potrivită. Însă efectele sunt neplăcute, iritare, neliniște, teamă, nesiguranță. Din același motiv al confuziei semantice efectele pot fi și puțin mai îndepărtate. Cred că va fi frumos la sfârșit de săptămână de aceea vom pleca la munte. Cu vremea nu știi niciodată cum e, așa că dacă crezutul este contrazis de realitate, te alegi cu o dezamăgire sănătoasă și o pereche de buze umflate.

Cred că concluziile le veți trage singuri și presupun că nu v-am plictisit.

Loser-ul (sfârșit)

Una dintre pedepsele pentru refuzul de a participa la viața politică este că vei sfârși prin a fi condus de inferiorii tăi – Platon

Anul acesta oferta de candidați pentru alegerile parlamentare este mai bogată în curiozități față de alte alegeri. Parcă realismul celor care candidează și al celor care aprobă candidaturile a ajuns aproape de sec.

Să luam cuvântul «politician». Ce cuvinte îți vin spontan în minte când îl auzi? Mai greu de crezut că cinste, sinceritate, bun simț etc? Nu? Și atunci te-ai putea întreba de ce s-ar băga un om normal la cap în așa ceva? Mai degrabă ar fi vorba despre cei noi intrați în peisajul electoral. Celor vechi nu le mai pasă, după cum se vede, dacă le-o fi păsat vreodată. Și cu stenograma-n gură tot se jură că nu fură. Dar ce-i noi, unii dintre ei persoane onorabile, deasupra oricăror bănuieli, sunt oare conștienți ce etichete primesc de la electorat din prima zi de campanie? Aș crede că da pentru că până ieri au fost în tribună, printre spectatori. Dar le găsesc pentru acest act de curaj argumentul pedepsei din motto.

La crearea acestei percepții dezagreabile asupra politicienilor am participat și eu și mai știu mulți ca mine. E un efect. De la primele cazuri de hoți parlamentari mediatizate, încetul cu încetul, bănuiala s-a împânzit contagios asupra tuturor. Și din bănuială a devenit realitate. Le-am făcut marca de care nu le mai este rușine pentru că unii dintre ei, săracii, mai tineri, nici măcar n-au prins vremurile când se mai credea și altceva decât ce se crede astăzi despre ei. Au intrat în acest club rău famat cu bună știință și cu capul înainte.

Oare ce-ar fi fost dacă în loc de reflexul generalizării bănuitoare cu care i-am băgat pe toți în aceeași oală l-am fi avut pe cel al izolării distincte? Să fi transmis atunci când era nevoie un răspicat «Nu faceți ca el!, Rușine! Nu apărați hoții!» Cum se făcea pe vremuri la biserica din sat. Când te vorbea popa duminica la slujbă nu-ți mai venea să ieși pe drum cu obrazul la vedere.

Informațiile, părerile despre acțiuni sau comportamente, primite de la ceilalți în mod direct și individual îi pot transforma pe oameni în mai buni sau din contră îi pot sluți. Contează ce le spui celorlalți și mai contează și cine ești cel care le spune. Iar asta nu e din păcate doar despre politicieni, e și despre copii, colegi, subalterni, medici, profesori, polițiști, judecători, fotbaliști etc. Ei sunt mărcile pe care le creăm.

Mă gândesc că dacă vreunul dintre cei precum Sandra Pralong vor reuși, aș putea să-i întreb pe cei care vor continua să afirme că toți sunt la fel: Pe ce te bazezi, monșer?

Loser-ul (IV).

„Dubito ergo cogito”

Mintea este o mașină de produs gânduri. Fără încetare și fără neapărat asistența unui “operator”. Mașina folosește ca materie primă informații primite din mediu, pe care le va transforma mai devreme sau mai târziu în gânduri. Fiind o mașină deșteaptă își crează propriul program de fabricație, un program deschis care în orice moment poate fi modificat după nevoi. Nefiind o mașină perfectă, în lipsa unui operator, programul poate produce marfă îndoielnică.

Mașinăria noastră produce trei categorii mari de gânduri: automate, închise și deschise. Fiecare tip de gând poate produce decizii omoloage.

Gândurile automate sunt rutinele, șabloanele, stereotipurile, superstițiile pe care ni le-am dezvoltat. Este gândirea de tip condițional, stimul – răspuns. E dimineață, mă spăl pe dinți. E roșu, frânez. Sună telefonul, mă uit să vad cine e. E nemțesc, e bun! Până mâine? N-am cum! Funcția acestui tip de gândire este să înlesnească anumite procese care conduc la un anumit tip de rezultat.

Uneori funcția este îndeplinită, alteori nu. De aceea automatismele trebuie din când în când verificate. Zilnic merg către serviciu pe același drum. Ce-ar fi dacă aș încerca și altul? Încep ziua cu o cafea și cu cititul e-mailurilor. Cu ce altceva mai util aș putea-o începe?

Gândirea închisă  sau de tip binar este cea care alege. De multe ori variantele nu sunt mai mult de două. Da sau ba. Fac sau nu fac. E bun sau nu. Cred sau nu cred. Îmi place sau nu etc. Zilnic, majoritatea deciziilor sunt de acest fel și se întemeiază pe experiențele anterioare. Este o gândire reflexă, comodă dealtfel, dar care uneori ar putea lăsa în umbră multe alte variante poate mai bune decât cele evidente.

Gândirea deschisă sau critică este gândirea interogativă, a dubiului, a strategiei, a creației, a explorării. Este gândirea care o poate înlocui în multe situații pe cea închisă. Este cea care uneori poate da nesomn. Oamenii recunosc că cele mai inspirate decizii pe care le-au luat vreodată în viață au fost rodul acestui tip de gândire. Și totuși este cea mai puțin folosită dintre cele trei. Șahul este una dintre activitățile care le dezvoltă copiilor obișnuința și ușurința gândirii critice.

Una dintre condițiile care duce la diferențe în ceea ce privește rezultatele pe care oamenii le obțin este ponderea fiecăruia dintre aceste trei tipuri de gândire.

Inteligența poate fi definită ca fiind capacitatea de optimizare a acestor ponderi într-un mediu parțial predictibil. Asta presupune prezența unui operator de calitate, îndrăzneț și atent la tot ce iese din laboratorul minții, capabil să modifice programul în folosul rezultatelor dorite. Însă asta cere obișnuință iar obișnuința se dobândește atunci când i se dă voie.

Loser-ul (III)

Când te străduiești să eșuezi și reușești, ai eșuat sau ai reușit? (George Carlin)

M-a amuzat întrebarea. Ăsta era probabil și scopul, dat fiind autorul ei. De aceea am pus-o la începutul rândurilor despre rezultate.

Rezultatele îți spun cuvinte. Ușoare sau grele. Și când le ai și când nu le ai. În primul caz te îndeamnă să continui, în cel de-al doilea să fii mai cu grijă în ceea ce le privește. Primul caz este cel mai râvnit dar asta nu înseamnă că se întâmplă oricând și oricui. La cursul Time Manager am avut prilejul să aflu de la participanți multe motive care duc la eșec în drumul către un scop. Voi prezenta câteva dintre cele care mi s-au părut mai interesante.

  1. Pierderea chefului pe parcurs. Cazul extrem este să te apuci de ceva fără niciun fel de chef. Că așa vor alții. Chiar și când acesta există în doze rezonabile, de la bun început, se întâmplă des să nu fie de ajuns pentru a-l ține “în viață” pe făptuitor până la capăt. Pentru a evita o situație ca aceasta este recomandată audierea răspunsului la întrebarea “De ce vreau, ce vreau?” Dacă este cu elan și înflăcărare nu sunt riscuri mari. Dacă este din burtă sau deloc, riscul este major.
  2. Datul de greu. Chef există dar efortul este mai mare decât confortul. Adică începe să doară de la un moment dat. Cu o planificare bună și cu alegerea unor momente potrivite din zi, cum ar fi dimineața, pentru a mai pune o cărămidă, riscul poate fi diminuat.
  3. Confuzie în ceea ce privește rezultatul. Această confuzie poate fi atât cantitativă cât și calitativă. Oamenii se trezesc pe traseu că ceea ce este pe cale să obțină nu e chiar ce le-ar plăcea. Atunci pot apărea, dezgustul, teama, apatia etc. Un pic de meditație, înainte de a zice Start, este recomandată. Cum va fi? Cum mă voi descurca? Care-s părțile care totuși nu-mi plac? (Astea sunt de multe ori băgate sub preș) Cum să arate? Pe unde aș vrea să fie? Cât de mare? Etc.
  4. Amânarea stabilirii unui termen. În situația asta oamenii știu foarte bine ce au de făcut și nu le lipsește nimic din cele reclamate mai sus însă amână startul fiindcă nu-și fixează finalul. Întrebarea mai potrivită este de ce nu-și stabilesc un termen? Din varii motive care pot începe cu planificarea superficială și terminând cu interesul scăzut.
  5. Ideile fixe. “Degeaba aș spera fiindcă niciodată nu mi-a ieșit. Totdeauna apare câte ceva care îmi încurcă planurile. Deci, las’așa…” Mi s-a părut de departe cazul cel mai greu de tratat. Când omul are idei, le are! Nu-l înveți pentru că-i pățit. Din punctul ăsta întoarcerea este dificilă de unul singur pentru că este de multe ori rezultatul unor istorii trăite și nu a unor povești. Copiii ar trebui educați cum să se ferească de așa ceva la fel de mult ca de droguri.

Dintr-un ochi se vede că toate cele mai sus enumerate sunt din lumea interioară a individului, așadar – cum am aflat dintr-o minunată conferință a lui H.R Patapievici – ar trebui tratate tot acolo, în interior.

În episodul al patrulea voi continua cu unele dintre capcanele dialogului interior, în completarea ideilor de mai sus, de la lume adunate și-napoi la lume date.

Loser-ul (II)

Acum că am dat coaja la o parte, să aruncăm o privire și înăuntru.

Fiecare dintre noi avem, în afară de figura binecunoscută cu care ne întâlnim în fiecare dimineață în oglinda de la baie și un alt portret, să-l numim emoțional. Cu puțină pricepere, pentru ambele este suficientă o singură oglindă, cea obișnuită. Ca și cel fizic, după cum vedem odată cu trecerea timpului, și cel emoțional ar putea suferi schimbări de “fizionomie”, însă nu doar în bine, cum cu ușurință ne-am putea gândi, ci și înspre rău. Cu alte cuvinte oamenii pot deveni mai frumoși sau mai urâți din punct de vedere emoțional. Spre exemplu când cineva trăiește un moment dificil, cei apropiați observă că acel cineva s-a schimbat. Nu mai este cum sau ce era înainte. A devenit ba mai tăcut, ba mai certăreț, ba mai plângăcios, ba mai nu știu cum, dar în orice caz transmițând ceva neplăcut. Același efect îl poate avea nu neapărat un eveniment marcant ci și o picătură chinezească pe care s-o simți zilnic prelingându-ți-se pe suflet, fie la serviciu sau în afara lui. Drumul lung până la birou, rutina, malițiozitatea celor din jur, perspectivele neclare și multe, multe altele îi pot face pe oameni ca încetul cu încetul să nu mai fie ca înainte.

Efectul de această dată este mai puțin evident de azi pe mâine. Schimbările sunt mici, de aceea de multe ori sunt tolerate și scuzate de către ceilalți, dar după o vreme valoarea lor cumulativă devine vizibilă.

Așa putem ajunge față în față cu persoane care simt că nu mai fac față mediului, provocărilor și în consecință își dezvoltă mecanisme de apărare împotriva lor. Dar mediul suntem și noi așa că nu-i de mirare de ce ajungem de multe ori să “beneficiem” de pe urma acestor mecanisme. Fundamental, după cum se vede, este o problemă de percepție. Este despre ce simți. Ce crezi despre tine? De ce te crezi în stare și de ce nu?

 

Ar fi două întrebări: ce anume contribuie la formarea părerii despre sine, bună sau proastă și ce putem face în privința asta?

Înainte de 1989 pentru admiterea la Facultatea de Medicină ajungeau să se înscrie chiar și douăzeci de candidați pentru un singur loc. Dintre ei, unul reușea la facultate, cum se spunea pe vremea aceea, nouăsprezece aveau treabă. Destul de mulți dintre cei picați mai încercau o dată, însă dacă nici a doua oară n-aveau norocul să vadă linia sub ei, de obicei se orientau către alte distracții. Cu ce gust rămâi după un număr repetat de eșecuri? Risc să cred că neplăcut. Putem privi însă și invers. Ce tonus ai după un număr repetat de realizări? Aș spune că unul suficient de bun ca să te îndemne să continui.

Rezultatele așadar pot fi un modelator al părerii despre sine în funcție de calitatea lor.

 

După un studiu al US National Science Foundation mintea unui om produce într-o zi până la 50.000 de gânduri. Dintre acestea cea mai mare parte sunt pur și simplu fără sens, regrete asupra a ceea ce s-a întâmplat, a ceea ce ar fi fost bine să se întâmple, îngrijorări asupra viitorului, fantezie, ficțiune ș.a.m.d. O altă estimare arată că 80-90% dintre gândurile dintr-o zi sunt negative. Și cum spunea cineva, gândurile devin cuvinte, cuvintele acțiuni, acțiunile obișnuințe, obișnuințele caracter iar caracterul destin. Dialogul interior, acest exercițiu cotidian care poate fi plin de capcane, are la rândul lui o contribuție consistentă la formarea părerii despre propria persoană.

 

Săptămâna asta am fost la un spectacol de operă, Elixirul dragostei, la Metropolitan Opera House. În actul al doilea tenorul, Matthew Polenzani, a interpretat o arie celebră și în același timp foarte așteptată de public, Una furtiva lagrima. Nu că nu ar fi fost liniște în sală până la acel moment însă atunci, în afară de voce și orchestră, nu se mai auzea nici o suflare. În momentul în care ultima notă s-a stins, sala a izbucnit în aplauze și aclamații frenetice. Cu un public greu, poate că nu chiar ca cel de la Scala, o asemenea manifestare de entuziasm nu lasă rece nici măcar o santinelă de la Buckingham. Lucru care s-a văzut în voioșia lipsită de precauție cu care a continuat Polenzani. Examenul era trecut. Îmi imaginez că a avut o seară plăcută după spectacol și că probabil că nu-și va anunța săptămâna viitoare demisia din spectacolul de la Met. Ceea ce spun alții despre noi cântărește uneori greu în balanța stimei de sine iar pe de altă parte nevoia de atenție este vitală.

 

Fiecare dintre cele trei lucruri de mai sus cer o mică detaliere de aceea voi continua serialul omului in-adecvat.